Jubileul de 150 de ani al Casei Regale a României – 10 mai 1866-10 mai 2016 (I)

Ferm convinși că este imposibil să „înghesui” 150 de ani de istorie în cele șase pagini alocate subiectului, am luat hotărârea, aici, în redacția Case Regale, să începem în acest număr al revistei un mini-serial dedicat acestei teme. Acest lucru înseamnă că, pe cât a mai rămas din acest an jubiliar și, probabil, în prima ediție din 2017, vom încerca să prezentăm, cât mai obiectiv și nepărtinitor ce a însemnat Casa Regală pentru România. În acest număr ne vom axa pe perioada 1866–1877, pe care am denumit-o „faza de emancipare” dar, înainte de asta, vom face o mică paranteză. Una referitoare la evenimentele din 10 mai anul curent, care vor ocupa, vizual, și o mare parte din primul episod „150 de ani de Casa Regală a României”. Așadar…

Castelul Peleș, 10 mai 2016

Zece mai a fost, în ultimii 150 de ani de istorie românească, una plină de semnificații, cel puțin pentru susținătorii Casei Regale a României. Astfel, ziua în care Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei a fost, până la 30 decembrie 1947, sărbătorită în fiecare an, iar în anul 2016, an jubiliar, au avut loc două evenimente – unul la București și unul la Castelul Peleș de la Sinaia. Am ales să mergem la Sinaia, mai ales că fuseserăm înștiințați că au fost invitați 10.000 de oameni, ce urmau să marcheze, alături de Familia Regală, a 150-a zi de 10 mai. Ei bine, nu au fost zece mii de oameni, dar câteva mii tot au fost. Ne-ar fi plăcut, sincer, să existe mai multă… „dedicație” pentru presă – și mai ales pentru o revistă dedicată caselor regale –, așa cum ar fi fost, spunem noi, bine dacă am fi avut și posibilitatea unui interviu, chiar și foarte scurt, cu regalitatea românească. Punem lipsa acestor lucruri pe seama unui entuziasm foarte mare în a încuraja românii să (re)descopere regalitatea și pe faptul că revista noastră este abia la început de drum, fiind un pic prea nouă în „peisaj” pentru a avea acces la interviuri cu monarhii. Important este că am fost acolo, la Sinaia, și că vom acorda, iată, atenția necesară Casei Regale a României.

147-10Mai2016

Cu mic, cu mare, la Peleș

Ținuta de protocol la Peleș presupunea ca doamnele să aibă capul acoperit. Ce poate fi mai frumos decât o basma din portul popular?

Revenind, anii de dinaintea lui 1866 au fost unii foarte dificili pentru România în forma de după Unirea Principatelor din 1859. Deși puterile europene ale vremii au recunoscut Unirea, „pulsul politic” din țară fiind foarte ridicat, tensiunea adus, în 1866, la Coaliția ce l-a înlăturat pe Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României. În paralel, era limpede, cel puțin pentru cei ce puneau interesele țării pe primul loc (paradoxal, chiar Coaliția făcea asta), că alianța cu una dintre casele regale externe ar fi singura soluție ce ar permite păstrarea României, ca stat autonom, pe harta europeană. De aceea, au fost demarate ample tratative diplomatice (Ion C. Brătianu a plecat, de exemplu, încă din noiembrie 1865, la Paris, pentru a obține sprijinul Împăratului Napoleon al III-lea), iar refuzul de a ne conduce țara din partea contelui de Flandra (Prințul Filip al Belgiei) a creat o situație extrem de dificilă pentru România, rămasă astfel fără conducător.

Brătianu era însă un om de acțiune, așa că la 30 martie 1866 el ceruse deja audiență la Dusseldorf, Principelui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, guvernator militar al provinciei Rinului şi Westphaliei. Carol avea avantajul că era înrudit atât cu Regele Prusiei (Wilhelm, șeful Casei de Hohenzollern), cât și cu Împăratul Franței (al cărui accept formal Brătianu îl avea deja), al doilea fiu al principelului fiind astfel perfect din toate punctele de vedere.

Carol-I-Coronation

Cel ce urma să devină domnitorul României a acceptat propunerea făcută de Brătianu dar, din cauza războiului dintre Prusia și Austria, Carol, locotenent al regimentului doi de gardă prusac, a trebuit să călătorească sub un nume fals (Karl Hettingen, pașaportul elvețian fiind obținut printr-un funcționar public prieten al familiei) de la Augsburg via Viena – Budapesta – Timișoara – la Baziaș. La 10 mai 1866, Carol intra în București. Alegerea lui Brătianu a fost – iar aici, există consens între istorici – una extrem de favorabilă României.

Țara a rămas autonomă și a intrat, la inițiativa domnitorului Carol, într-o perioadă de dezvoltare accelerată. Au fost construite poduri peste ambele brațe ale Dunării, s-au construit linii de cale ferată (Carol nu a uitat că a trebuit să vina cu trăsura de la Baziaș la București), au fost deschide filiale ale băncilor străine axate în principal pe creditul agricol, a mărit și modernizat armata. De altfel, pregătirea militară a țării pentru Războiul de Independență a început cu mult înainte de 4 aprilie 1877, astfel încât la momentul în care Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman, România avea deja 120.000 de soldați gata să apere granițele țării.

Print
Print

Timbre omagiale

Romfilatelia s-a alăturat aniversărilor regale, printr-o emisiune cu tematica „150 de ani de la fondarea Dinastiei Regale Române”, care ilustrează simbolurile și primele trei generații ale Familiei Regale.
(va urma)